Scrisul

Intotdeauna scrisul m-a ajutat sa trec cu bine peste toate suferintele. M-a eliberat de lucrurile nespuse. M-a facut sa transform uratul in poveste, raul in mister si nenorocirea in noroc. Am intors pe dos fiecare gand, fiecare gest, umplandu-le de lumina si culoare. Dar sau blestem, ii cer acum scrisului sa vina inapoi la mine, cand am atata si atata nevoie de el. Sa ma spele, sa ma curete, sa ma vindece. Sa imi fie pansament, sa imi fie leac. Sa imi fie mama si tata, sora si frate. Sa imi dea putere, curaj, dar mai ales sa imi dea inapoi linistea. Ma gandesc ca pentru suflet scrisul e ca un soare dupa furtuna. Sau cum e ploaia pentru un lan de grau secat de atata caldura. Of, mi-e sete de liniste ca dupa un drum lung prin iad. Si stiu ca drumul meu e mult mai lin, mult mai scurt si poate mult, mult mai putin anevoios. Dar iadul e pe pamant si are gust de otrava. Te starpeste de incredere. Iti fura pana la ultima dorinta si te lasa fara nicio pofta. Iti fura culorile, mirosurile si te lasa inecat intr-un intuneric interior in care ai senzatia ca o sa putrezesti o vesnicie si mai mult.

Si uite ca ne-au pus si masca

Si uite ca ne-au pus si masca.

Noroc ca intre noi sta o lume intreaga, nu doar un virus. Nu doar ploaia. Nu doar cerul innorat si toate stelele lui grele. Intre noi sta o lume intreaga iubitule. Si ani din viata stau intre noi. Care-i problema atunci? Ca sta in noi chiar cea mai mare iubire pe care a vazut-o Pamantul, cu ochii lui batrani. Si uite ca ne-au pus si masca. Nici de imbratisat nu ne mai lasa. Ha! Dar pe noi viata nu ne-a lasat niciodata sa ne imbratisam. Ne-au furat sarutarile? Nu. Nu le-am avut nicicand…ori poate doar furate!

Si uite ca ne-au pus si masca. Pacat ca intre noi sta o lume intreaga, nu doar un virus. Cand ploua imi simti pe buze lacrimile, ploua tot dorul ala din strabuni. Ca tot se intreaba toti ce e in neregula cu noi. Pai uite…ne-au pus si masca. Iar dorul ce il port din tata in fiu si din sange in sange nu mai are cum sa iasa din inima prin zambete. Ca nu le mai vezi, nu le mai vad.

Mi-e dor de zambetul tau ca de-o imbratisare.

PS: Stiu ca nu ai voie sa imi atingi mainile, ne-au furat si asta. Dar eu te imbratisez cu sufletul de cand ma stiu, de cand te stiu. Dintotdeauna.

Fluturi

Cum omori un fluture? Doar nu il calci cu masina.

Cum? E simplu. Ii spui la revedere.

La fel ca iubirea, el zboara atunci si dispare. Pentru totdeauna. Unii fluturi mor, altii isi gasesc alta floare. Oricum ar fi, dispar. Fluturii…sunt si ei oameni, stiai? Oameni care au disparut. Ei se nasc fluturi.

Pai si iubirea?

Si ea se naste. In alti ochi, pe alte buze. Dar cel mai important, in alte cuvinte. Si, precum fluturii, dispare.

Cand ti-e lumea mai draga te faci fluture. Mai bine te-ai zbura de la inceput.

N-am cum. Ti-am promis ca o sa te iubesc pentru totdeauna. Aaa…nu stiai? Posibil sa fi zis in gand asta. Ei bine, acum stii. Dintotdeauna, pentru totdeauna.

De tine, iubitule

De tine, iubitule, mi-e cel mai teama. Ca am sa te pierd intr-o zi din gandurile mele. Acesta ar fi blestemul cel mai mare si cea mai mare povara. Sa te uit. Sa te iubesc si sa te uit. Mintea mea sa nu iti mai rescrie harta chipului in fiecare secunda, desi inima mea iti deseneaza conturul continuu.

Cum ar fi sa te iubesc, fara sa stiu cine esti? Sa mi te smulga cineva din minte. Sa te uit! Ce nenorocire. De parca, din viata mea, din fiinta mea, ai putea vreodata sa dispari. Ce prostie. Imposibil.

Nici macar daca imi topesc lobul frontal, iubitule, nu vor putea sa mi te stearga. Tu esti in fiecare fibra de muschi, in fiecare bucata de os, in fiecare picatura de sange. Tu esti scris in codul meu genetic, si nimeni, niciodata, nu te va putea sterge.

A ta, dintotdeauna.

De mii de ani

De mii de ani nu te-am vazut. Cu imbratisarea asta mi-ai umplut toate cotloanele mintii. Toate rupturile si franturile si crapaturile sufletului. De mii de ani.

Tot de atat amar de timp mi-ai indulcit si sfartecat privirea. Dupa cum de mii de ani iti tot pofteste inima. Azi mai rece. Maine mai cald. De mii de ani de groaza. Sa nu mi te pierd. Sa nu ma pierd. Sa nu imi pierd…simtirea, mintea, iubirea. 

De mii de ani ai si tot ai si tot ai tot. Tot din mine. Tot cu mine. Tot pentru tine. Tot pe tine.

Mi-ai spus intr-o zi sa nu te judec. Sa nu judec sau sa nu iubesc voiai sa zici? De mii de ani ma tot intreb de ce. Si pana cand. Si cum. 

Cum e posibil ca eu, de mii de ani, sa te iubesc? 

“Ai sa te superi. 

Esti o proasta”, mi-ai raspuns.

Atat de proasta. De mii de ani.

Al 7lea an

Ma intreb uneori…daca ai stii cata durere ai lasat in urma pe pielea mea, ai mai lua-o de la capat?

Ai mai fi zambit atunci cand pur si simplu nu trebuia sa zambesti? In lumina sumbra a acestei informatii, m-ai mai fi privit atunci in ochi? Sau ti-ai fi intors capul complet, de teama sa nu ma strivesti cu tristetea ta? Cu neputinta? Cu dorinta aia care iti transforma chipul?

Stiu, n-are niciun sens sa ma intreb in toiul noptii ce-ar fi fost daca ar fi fost altfel. Dar vezi tu…cand tot ce ti-a ramas e un mare semn intre coaste, o mare cicatrice pe dinauntru, n-ai cum sa nu vrei sa intelegi de ce.

De ce naiba te-ai mai uitat in ochii mei daca stiai ca n-ai sa poti sa ii faci sa zambeasca?

De ce nu ti-ai vazut atunci de drum? Ori poate a doua zi..ori poate al 7lea an…

Sa te opreasca

Sa te opreasca naibii cineva. Sa zica stop. Gata. Ajunge. Pana aici. Nicio secunda in plus. Niciun pas inainte. Fara fericire furata de la altii. Fara secunde ascunse. Fara durerea din toate asteptarile de pe toate peroanele din toate garile din toate orasele din toata tarile din lumea aceasta mare. Termini acum cu toate iertarile si scuzele si lacrimile mocnite trimise intr-un colt de scara ori pe o trecere de pietoni.

Lasa toti strainii sa fie ai lor si alor lor ca nu-s ai tai. Nu-s ai tai sa ii strangi in brate. Hoato! 

Sa arunce cu pietre in tine cine n-a inchis o clipa intr-o lacrima si n-a ascuns-o pentru totdeauna in suflet. Cine naiba sa te opreasca? Nu vezi ca toti isi cauta si te cauta si se cauta?

Nu mai vedeti niciunul bine. Niciunul din voi nu mai puteti sa va priviti in ochi. Sau in oglinda. De parca n-ati fi voi, tot voi. De parca n-ai fi tu, tot tu. De parca toate iubirile si toate lacrimile si toate povestile astea n-ar fi povestile tale.

Da. Fix ale tale.

Hoato!

Ce bine ca ai plecat

Tu stii ca mi-ai spus intr-o zi sa nu mai visez?

Am crezut ca ai dreptate si te-am ascultat.

Mi-am inchis toate visurile intr-un geamantan si praful s-a asezat pe el. Pana-ntr-o seara friguroasa cand am privit in jurul meu. Nici tu nu mai erai. Nici visurile mele. Mi s-a oprit inima in loc de teama ca nu mai am nimic. Apoi am vazut un colt negru. Era geamantanul meu. Prafuit si jerpelit, dar continea cea mai mare comoara. Pe mine. Acolo stateau visurile mele si ma asteptau cuminti. L-am deschis si muzici colorate au inceput parca sa danseze. Iubiri pierdute, ori niciodata intalnite. Calatorii si aventuri nescrise si nepovestite si neintamplate. Erai si tu iubitule pe acolo. Imi tineai capul pe piept si cantai usor usor in timp ce imi mangaiai genunchiul drept. Iar eu aveam ochii mari si plini de speranta.

Tu stii ca mi-ai spus intr-o zi sa nu mai visez?

Ce bine ca ai plecat iubitule. Ce bine ca ai plecat.

Imi e dor sa te citesc

Iubitule, imi e dor sa te citesc ca pe o carte. Mai tii tu minte zilele acelea cu soare? Nu e nimic mai frumos decat soarele care iti atarna pe chip ca pe un cer senin. Tu ma tineai de mana si povesti se imbinau la fiecare pas de-al nostru. Despre iubiri nemuritoare si cai, despre plaje neatinse si munti inalti. Ca doar tie iti plac muntii si mie imi place marea. Calcam desculti prin iarba si eu…eu parca nici nu o atingeam. Pluteam intr-o betie de emotii si simtiri. Aveam fluturi roz nu doar in par, ci si in glas. Iar tu…tu erai o combinatie de litere desenate in alb, pe care incercam sa le asez intr-un haos al nostru. Ca sa inteleg. Cum esti, cine esti, dar mai ales de ce mi te-am lipit de tampla si de palme. 

Iti rescriam trecutul pe piept dar se stergea cu fiecare bataie a inimii tale. Doar inima ta nu era a mea cu totul, batea pe diferite note, in melodii diverse pe care de multe ori nici nu le-ntelegeam.

Asa e iubitule, ziceam ca te inteleg. Dar inima mea batea numai si numai pentru tine si soarele de pe chipul tau. Fluturii s-au asezat si-n melodiile tale au aparut versuri. Despre mine, despre ceilalti. Cartea pe care o citeam cu atata infrigurare s-a inchis intr-un capitol in care noi am devenit prea grei si din ea stii ce au rasarit?

Au rasarit fluturi iubitule. Ai sa ma intrebi “Cum sa rasara fluturi? Ca doar nu-s flori”. Asa-i, dar nici tu nu esti o carte, nici eu vreun scriitor.

Te-as presara

Te-as presara peste diminetile mele ca pe un praf de zori de zi racoros. Asa cum sta roua pe frunze as vrea sa imi stai intr-o imbratisare lunga. 

Te-as presara si printre soaptele de noapte buna, sa ma saruti incet pe ochi si sa nu fie nevoie sa imi spui ca ma iubesti. Iubirea ta sa se simta. In mana aia care ma trage mai aproape de tine. In gura care o cauta pe a mea. 

Te-as presara in noapte ca pe un praf de stele si de somn dulce. In bratele tale dorm usor, pentru ca inima mea o aude pe a ta si stie.

Cum ce stie? Stie tot iubitule. Inimile noastre stiu totul, inca dinainte sa deschidem ochii. Pentru ca nu e stiinta mai exacta ca simtirea, in haosul ei de nedefinit. In haosul nostru.

Dar ce suntem noi doi? 

Nici Dumnezeu nu mai stie…

Poate un dor nemarginit care odata adus la un loc, transforma nimicul in tot si imposibilul in iubire. Multa, multa iubire.