De mii de ani

De mii de ani nu te-am vazut. Cu imbratisarea asta mi-ai umplut toate cotloanele mintii. Toate rupturile si franturile si crapaturile sufletului. De mii de ani.

Tot de atat amar de timp mi-ai indulcit si sfartecat privirea. Dupa cum de mii de ani iti tot pofteste inima. Azi mai rece. Maine mai cald. De mii de ani de groaza. Sa nu mi te pierd. Sa nu ma pierd. Sa nu imi pierd…simtirea, mintea, iubirea. 

De mii de ani ai si tot ai si tot ai tot. Tot din mine. Tot cu mine. Tot pentru tine. Tot pe tine.

Mi-ai spus intr-o zi sa nu te judec. Sa nu judec sau sa nu iubesc voiai sa zici? De mii de ani ma tot intreb de ce. Si pana cand. Si cum. 

Cum e posibil ca eu, de mii de ani, sa te iubesc? 

“Ai sa te superi. 

Esti o proasta”, mi-ai raspuns.

Atat de proasta. De mii de ani.

Sa rezist

Ma doare linistea asta asa cum te doare o coasta rupta. De fiecare data cand tragi aer in piept.

Imi umpli plamanii de iubire si imi spui sa rezist. Pana cand? Nu se stie. Dar si tu si eu stim ca nici cel mai bun scafandru n-ar rezista in linistea asta.

Ma doare. Tu-mi zici sa rezist. Atata timp cat respir, sa rezist.

Si eu rezist. Pentru ca in toata linistea asta, te aud. Chiar si atunci cand nu spui nimic.

Fluturi

Iubito…ce tare mi-ar placea sa iti spun, iubita mea.

Te-as imbraca in fluturi. Apoi te-as dezbraca de ei intr-o secunda, sa-ti vad inima goala-n palmele mele. Tremuri. De frig ca nu mai ai fluturii si de teama ca ai ramas fara inima. De parca n-ai stii ca-i a mea dintotdeauna. Am soare in ochi dar cand ma superi, cand ma superi tu se face noapte. Iar ochii tai, ochii tai se innegresc, dispare albastrul din ei asa cum dispar stelele in diminetile de vara. Ochii tai stiu cel mai bine sa poarte fluturi. Se joaca pe genele tale ca intr-o gradina din Rai.

Fluturii acestia de pe gleznele tale au zburat primii. I-au speriat sarutarile mele. Apoi au disparut cei de pe genunchi. S-au dus mai sus, dar eu i-am urmarit si i-am asezat in palme langa inima ta.

-O vrei inapoi?

-Nici gand, iubitule. Doar lasa-mi fluturii sa zboare. Uneori pare ca zbor si eu cu ei. Stii cat urasc inaltimile.

Ciocolata

Tu ai reusit sa ma faci sa fiu totul. Insa tot tu m-ai facut sa nu mai fiu nimic.

Inceteaza sa imi aduci ciocolata in toiul noptii, nu repara inimi frante, doar ma face sa te iubesc mai mult. Si mai mult. Si mai mult.

Norocul tau

  Inima iti bate cu putere si ai pupilele dilatate. Toata fiinta ta este in alerta – trup, minte si suflet. Intelegi in sfarsit cat de des sta viata ta in mainile altcuiva. Te simti mult prea fragila, mult prea pierduta. Stomacul iti explodeaza de emotii si adrenalina iti inunda pana la ultima celula. Se apropie de tine calm si isi trece mana prin parul tau, asezandu-ti cu grija o suvita rebela. Nicio secunda nu si-a mutat privirea din ochii tai, incercand parca sa ghiceasca exact ce culoare au in dimineata aceasta. Dar tu esti atat de speriata sa nu suferi ca uiti si sa respiri. Te doare toata dulceata sarutarilor lui si iti spui ca singura ta salvare este tocmai faptul ca sunteti pe un drum pe care poate trece oricand cineva. N-ar indrazni sa faca mai mult. N-ar indrazni, spre exemplu, sa iti caute cu mana stanga unul dintre sani pe sub tricoul bleu. Si cu siguranta n-ar indrazni sa iti atinga fara rusine interiorul coapsei cu aceeasi mana care parca a fost creata sa te dezmierde. 

Tu chiar crezi ca te mai poate salva ceva acum? Dar si mai important…iti mai doresti asta? Ori pur si simplu vrei sa ii dai viata ta in palme si sa il lasi sa se joace cu ea cum crede mai bine, facandu-te sa atingi norii cu fruntea?

Da, inima iti bate al naibii de tare. Esti atat de speriata sa nu iti distruga sufletul cu puterea ingrozitor de mare pe care o are asupra ta, incat aproape ca uiti sa traiesti. Norocul tau ca sunteti pe un drum pe care va poate vedea oricine. Norocul tau ca lui nu-i pasa deloc de asta. Norocul tau ca nimic nu-l mai poate opri sa te iubeasca.

Mai da-mi te rog

  Mai da-mi te rog o zi, o ora, o viata. Mai da-mi te rog o zi sa sper, sa uit ori sa nu stiu. Mai da-mi o ora sa ma bucur, sa iti sorb privirea ca pe un pahar perfect cu cea mai buna licoare. Mai da-mi te rog o viata langa tine, o viata in care sa ma caut si sa te gasesc, sa ma pierd si sa te descopar.

Mai da-mi te rog din toate cate-un pic. Mai da-mi si un sarut, un te iubesc si un zambet in coltul gurii, tampit si senin. Mai da-mi te rog din tine tot, cu totul, inainte sa-mi iei tot si sa pleci cu sufletul meu, cu aripile mele, prin ceata, in locul din care nici macar cele mai fierbinti rugaminti si rugaciuni nu te mai pot aduce inapoi. In locul in care doar cu voia mea poti ajunge, locul acela care se numeste uitare.

Mai da-mi te rog o imbratisare, in care sa uit de toate, sa pot sa impietresc in minte clipa si sa te cuprind cu totul intre aripile mele, apoi sa zburam cat mai departe de lume, de voci, de durere.

As fi dat orice sa nu te uit. Dar tu nu mi-ai dat nici o zi, nici o ora, nici o viata.

Echilibrul

  Nu, nu as putea spune ca semanam. Dar cred ca stam intr-un echilibru perfect si, cel mai important, natural. Fara sa trebuiasca sa miscam vreun deget, temerile tale se potrivesc de minune cu nebunescul meu curaj si invers. Dorinta ta de cunoastere se impleteste cu innascuta mea curiozitate, iar nevoia ta de control imi da libertatea de a ma simti a ta intr-un mod lipsit de pudoare, de limite. 

Dar ce ma topeste cand te vad, pe langa zambetul tau tampit, este libertatea pe care echilibrul nostru perfect o transmite prin toti porii mei, de parca fara tine sunt inchisa intr-o camaruta lipsita de usi, lipsita de geamuri. E straniu, majoritatea iubirilor incearca sa securizeze si astfel distrug esenta existentei in doi, dar tocmai asta e diferit in simtirile noastre. Eu nu te vreau ca sa te am, ci ca sa te iubesc, sa te descopar in fiecare zi. Cum as putea sa ma plictisesc de tine vreodata, daca in noi e atata si atata nebunie?

Nu cred ca ne-ar ajunge o viata sa ne iubim. Si chiar daca nu semanam, stam intr-un echilbru perfect, format tocmai din imperfectiunile si dezechilbrele fiecaruia dintre noi.

M-am hotarat sa tac

  Da, dragul meu, m-am hotarat, cu mare durere in gat, sa tac.

De dimineata.

Nu, nu pentru ca nu te mai vreau.

Nici pentru ca nu te mai visez.

Ce s-a intamplat? Ce sa se-ntample? Mi-ai spus sa tac si n-am tacut. Dar astazi, astazi m-am hotarat sa tac. Am strigat de atatea ori fara sa ma auzi, incat am ramas fara voce. Gata. S-a sfarsit. Nu mai am glas. L-am incuiat adanc, sa nu te temi. De-ar fi sa scape m-ar spulbera in bucati, la fel cum au facut-o rugamintile tale.

Glumesti? Nu stiu daca o sa mi-l recapat. M-ai invatat de prea mult timp sa tac si sa indur. Cine sa ma mai dezvete acum? Tot tu?

Mi-ar placea, dar nu se poate. Si tu taci la fel de tare ca mine. 

Pacat. Stiu ca ti-e dor.

N-ai inteles

  N-ai invatat nici pana acum ca lumea asta mare nu pretuieste iubirea. N-ai inteles ca-n loc de visuri si sperante viata e-un joc de noroc in care numai puterea, vointa si moartea castiga mereu.
N-ai inteles ca fericirea e o utopie si oamenii s-au transformat in simple fiinte. Fara emotii, fara caldura, fara curaj. Ca isi ascund sentimentele sub masti de fier, de atata teama si durere. 

N-ai inteles, draga copile, ca nu tu ai puterea de a alege. Iti e dictat ce sa visezi, ce sa-ti doresti, cum sa te porti, iti e dictat pana si ce sa-ti placa ori ce si cum sa iubesti.

N-ai vrut sa crezi ca nu esti liber. Dar ti-au amanetat nu doar libertatea, ci viata insasi. Nu ai voie. Nu se cade. Nu se poate. Independenta? Nu e buna, devii incontrolabil, prin urmare periculos.

N-ai inteles nimic din ce au vrut sa te oblige sa intelegi. Draga copile, ti-ai pastrat visurile, sperantele si curajul, intr-o lume mult prea bolnava, mult prea moarta pentru cat de vie vrea sa para. Si nu stii ce sa faci cu ele, pentru ca esti singur si mult prea fraged ca sa poti sa lupti cu ei.

Tine-le bine, sunt cele mai de pret comori ale tale.

M-as arunca in tine

  M-as arunca in tine in zori de zi, sperand sa sting tot dorul asta din mine, asa cum te arunci in mare, dar o mare intunecata la fel ca ochii tai. Tu stii ca ai ochii la fel de vii ca o furtuna intr-o zi de vara? Se schimba din pasiune in durere, dragoste sau ura, cu o viteza uluitoare si o stralucire nefireasca, aproape inumana. M-as arunca si-n ei, stiu ca m-ar prinde intr-o imbratisare stransa a sufletului tau prea chinuit pentru ochii aia atat de calzi, de buni.

M-as arunca in tine si m-as scalda ca intr-un lac limpede cu apa calduta si soare piezis. Asa este uneori zambetul tau – tacut dar plin de intelesuri. Tu esti mai rau ca vremea, dragule, te schimbi din zi in noapte, din vara in toamna, si uneori ma prinde iarna langa tine dezbracata de pacate si dorinte. 

Daca e ceva ce stiu despre tine, e prea putin ca sa acopere misterul cu care ai reusit sa te arunci in mine. Insa te-as lasa fara tagada sa cuceresti fiecare centimetru din mine, sa-l domini si sa il invalui in parfumul tau. Daca ai stii ce m-as mai arunca in tine…